Cu mască, fără mască: despre sine, traumă și ce purtăm în noi din generațiile anterioare

V-ați întrebat vreodată, în ce măsură, ceea ce exprimăm prin comportament, mimică, gestică, aspirații sau idealuri vine din nucleul nostru și cât este „împrumutat” de la alții?

În luna octombrie, lună care marchează ziua mondială a sănătății mentale, vorbim despre un subiect greu și dureros - trauma. Este un subiect care de multe ori rămâne neabordat corect, din cauza disconfortului pe care îl creează și a sentimentelor de neajutorare, chiar vinovăție și rușine pe care le trăiește victima.

Trauma este un eveniment de viață neașteptat și amenințător, în care resursele și capabilitățile personale sunt depășite, victima trăiește sentimente de neajutorare, abandon, lipsă de apărare, iar viziunea despre sine și lume este zdruncinată pe termen lung. Poate apărea ca un eveniment singular și de scurtă durată, care aduce cu sine un pericol vital acut. Exemple de astfel de traume sunt: accidentele grave de circulație sau de muncă, calamitățile naturale de scurtă durată sau violențe infracționale (tâlhărie, viol). În cazul în care victima este supusă unor situații de suprasolicitare, slăbiciune, neajutorare, care durează mult timp și se repetă vorbim despre traumă cronică. Exemple din această categorie sunt: abuzul fizic, emoțional, sexual, maltratarea, tortura sau hărțuirea la locul de muncă.

De-a lungul timpului, s-au remarcat mai multe încercări de clasificare a experiențelor traumatice, însă aș vrea să mă opresc asupra traumelor transgeneraționale de atașament. Mai mulți autori au cercetat importanța relațiilor de iubire și siguranță din cadrul familiei, pentru a crea un mediu propice creșterii și dezvoltării copilului. Începând cu John Bowlby, părintele Teoriei Atașamentului, și colaboratoarea lui, Mary Ainsworth, și până la Alice Miller (The Drama of the Gifted Child) și Franz Rupert (Traumă, atașament, constelații familiale), această teorie este tot mai îmbrățișată de psihoterapeuți, clinicieni și chiar psihiatrii.

Pentru supraviețuire, copilul are nevoie de iubire și siguranță din partea părinților sau îngrijitorilor. Treptat, pe parcursul dezvoltării, acesta reușește să facă din ce în ce mai multe lucruri singur, iar în jurul vârstei de trei ani înțelege că este diferit de alții. Individul se dezvoltă ca o persoană independentă, responsabilă, cu stimă de sine bună, ținând cont de sine și de impactul pe care îl are asupra celor din jur, dacă procesul de diferențiere față de familia de origine are loc într-un mod sănătos. Salvador Minuchin, fondatorul psihoterapiei structurale de familie, spunea ca haosul apare atât în familiile lipsite de reguli, cât și în cele cu prea multe reguli, deoarece sistemul devine inflexibil. În astfel de familii, diferențierea copiilor ca ființe autonome, separate de părinții lor, este greu de realizat. Acești copii vor crește cu o slabă identitate de sine, confundând dorințele lor cu așteptările persoanelor importante din familie, alegând profesii sau parteneri de viață care sunt pe placul părinților sau figurilor de atașament și vor încerca în permanență să facă altora pe plac.

De ce se întâmplă asta, de ce oamenii își pun o serie de măști în loc să afișeze propria identitate? Acești copii învață că iubirea nu este necondiționată, ei nu sunt iubiți pentru ceea ce sunt ei, ci pentru ceea ce realizează, pentru performanță sau pentru cum integrează regulile, așteptările și aspirațiile familiei, cu desăvârșită supunere. Învățând de mici că nu pot fi iubiți așa cum sunt ei și că trebuie să se schimbe, să încorporeze așteptările celorlalți pentru a fi iubiți și acceptați, oamenii preiau apoi presiunea socială venită și din social media. Astfel, ajung să afișeze pe rețelele sociale cea mai reușită poză, o viață frumoasă, realizată, pentru a masca suferința existentă.

În ultimele decenii, a început să se dezvolte un alt curent și anume psihogenealogia, care își propune să analizeze traumele transmise de la o generație la alta, iar înțelegerea lor și restabilirea ordinii în sistemul familial va duce la vindecare. Conform acestor teorii, complexitatea ființei umane este dincolo de „aici și acum”. Aceasta este o combinație între nucleul nostru individual (our core din limba engleză) și ceea ce ni s-a transmis sub formă de reguli - ce trebuie și ce nu trebuie, ce e voie și ce nu e voie, ce este acceptabil și ce nu în cadrul sistemului familial în care creștem, la care se adaugă traumele nerezolvate din generațiile anterioare. Autorii nu s-au pus cu toții de acord asupra modului în care aceste traume nerezolvate se transmit de la o generație la alta. Unii afirmă că sistemul de atașament, în special de la mamă la copil, este canalul de transmitere, pe când alții susțin inconștientul colectiv al sistemului familial. Psihanaliștii au definit termenul de „fantomă” ca o patologie a inconștientului, care se transmite de la inconștient la inconștient, între generații (Nicholas Abraham și Maria Torok). Această fantomă bântuie până se restabilește ordinea în familie. Într-o abordare mai simplistă, o traumă se transmite de la o generație la alta sub formă de „secret de familie”.

Psihoterapia sistemică de familie oferă sprijin atât familiilor, cât și persoanelor individuale în înțelegerea legăturilor de familie care mențin simptomatologia, loialitatea invizibilă care lucrează împotriva persoanei și a diferențierii acesteia și, în final, ajută în identificarea și eliberarea de puterea secretelor de familie.